OANA, 22 ani, studentă

Este prima cameră foto pe care a cumpărat-o tatăl meu acum 22 de ani (am încercat să caut fix același model pe paginile de Insta cu aparate și peste tot pe internet, dar nu o găsesc, o fi fost limited edition Pitești 2001 – a cumpărat-o dintr-un bazar de-acolo). Toate pozele cu mine de când eram mică sunt făcute cu ea și ultimele cadre le-am prins cam prin 2015-2016. De-atunci am uitat-o. Prin iunie anul trecut m-am întors acasă după sesiune și mi-am adus aminte că o am, am reînceput să o folosesc, iar de atunci o iau cu mine peste tot; am început să fac și solo travelling și primul lucru pe care mi-l pun în bagaj e camera. Pe de altă parte, fotografierea pe film a făcut trecerea dinspre joacă și experiment către zona cinematografică și de film și, pe lângă faptul că mi-a permis să încerc mai mult într-o direcție creativă nouă, m-a ajutat să învăț să mă exprim și altfel, poate chiar mai ușor decât prin cuvinte.

ALEXANDRA, 29 ani, actriță

Pe munte, la mare, oriunde s-ar putea și m-aș așeza pe salteluța mea, care mi-ar deveni covor spre templul conexiunii cu natura. Eu spun că este o salteluță magică, te așezi pe ea într-o stare de neliniște și după câteva minute ești relaxat.

MIHAI, 27 ani, artist

El este Batman sau Robo. Îl am de când aveam 2 ani. Țin minte vag cum mă jucam cu el și cu alți roboței în groapa cu nisip. Îi place să aibă parteneri de joacă doar că majoritatea se strică până reușește să se împrietenească cu ei. El a reușit să supraviețuiască până în ziua de astăzi. De la joaca în groapa cu nisip poveștile mele s-au transformat, s-au schimbat, și mă trezeam că era nevoie doar să îl țin în mână ca să creez o adevărată epopee plină de lupte, aventură, dramă, relații de dragoste, noi începuturi si sfârșituri. În adolescență mă întorceam mai rar la el, dar când o făceam mă ajuta să trec peste momente grele, angoase, teste care păreau că nu se mai termină. Acum, ajuns adult, sunt fascinat de puterea pe care a avut-o asupra dezvoltării mele. Batman reprezintă latura mea creativă și jucăușă pe care o pot accesa doar uitându-mă la el.

MARIA FLORINA, 26 ani, studentă
Povestea obiectului necunoscut

Anul trecut, mi s-a oferit un obiect de lemn decorat cu steluțe și un soare. Recunosc că până nu demult nu știam exact la ce folosește sau ce reprezintă.

Totul a început în urmă cu un an, când am hotărât să îi spun bărbatului de care am fost îndrăgostită timp de 5 ani ceea ce simt pentru el. Faptul că nu am mers cu el în Thailanda, unde se mutase pentru o perioadă de doi ani, a fost un obstacol important. Am încercat să uităm unul de celălalt, dar de fiecare dată când venea în București, ne reîntâlneam și, indiferent de circumstanțele în care ne aflam, eram la fel.

(…)

Alimentată de filmele de la Hollywood și de toate romanele sentimentale, am hotărât să avem parte de un “happy ending”. Eu (protagonista) îmi fac curaj și data viitoare când ne întâlnim îi mărturisesc tot, fară ocolișuri, îi spun tot și el o să mă iubească și mai tare pentru curajul meu și vom încerca să fim un cuplu până la sfârșitul zilelor noastre.

Doar că… de la film la realitate este o cale atât de lungă. Așa că, într-o zi de mai, ne-am întâlnit și am vorbit despre orice altceva în afară de problema care mă frământa atât de mult. În ultimele cinci minute am avut curajul să îi spun. A rămas complet șocat, a început să plângă, am început și eu să plâng, m-a îmbrățișat, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus că între noi nu a fost niciodată mai mult decât afecțiune pură și atracție. Ne-am mai spus câteva lucruri, dar telefonul meu suna de zor. Trebuia să plec. Am coborât în grabă și m-am urcat în Uber când l-am văzut că vine în fugă după mine și îmi spune: “Voiam să-ți dau asta!” și întinde spre mine obiectul din lemn cu steluțe și un soare. Îl iau și mașina pornește. Printre lacrimi și muci, după 5 ani de sentimente intense, de neputința de a avea o relație funcțională pentru că îl așteptam pe el, am rămas cu un obiect ciudat în mână și cu un gol imens în suflet.

Am ajuns acasă și l-am așezat pe un raft al bibliotecii, uitându-l acolo, până acum câteva luni, când un bărbat cu care îmi petreceam noaptea a aprins un bețișor parfumat și l-a proptit în obiectul meu de lemn… ca să facă atmosferă.

ALEX, 30 ani, regizor teatru

Obiectul pe care îl aleg este un port-țigaret, dar primii 20 de ani din viață nu am știu ce este. Era genul de obiect pe care, copil fiind, l-am găsit prin casă, uitat prin sertare. Am știut despre el în mod cert doar că se poate deschide și că dacă îi fac clapele să se lovească una de alta (același procedeu ca la castaniete) va imita o gură de monstru. Îmi mai plăcea să trag de elasticul din interior, ca și cum ar fi fost o coardă de chitară. Și-mi aduc aminte că butonul de deschidere era zimțat și-mi plăcea cum se simțea când îl apăsam cu buricul degetului sau când treceam cu unghia peste zimți. Mă gândeam că e un obiect important, fiindcă avea culoarea aurie. Și-mi mai plăcea cum se simțea când atingeam ambele fețe exterioare.

Am crescut și tot îmi mai plăcea să trag de elasticul din interior. Tata își făcuse cărți de vizită pentru serviciu, iar pe la 14 ani credeam că o să fie port-cărți-de-vizită. Cred că-mi plăcea în continuare să-i lovesc clapele, ca și cum ar fi fost o gură. Dar poate nu la fel de mult ca în copilărie. Deh, mai crescusem.

Când am devenit tânăr adult, mi-am dat seama, pe la 20 și ceva de ani, că este un port-țigaret și că scopul lui este acela de a ține țigări. Era prea mic pentru a ține țigările pe care le fumam eu și m-am gândit că o să-l folosesc când voi învăța să rulez tutun. Dar am învățat târziu și nu a fost niciodată folosit pentru asta.

Mai știu că are o imagine cu o țărancă cu un ulcior cu apă, dar nu știu dacă e o creație originală sau o copie după un tablou cunoscut. Nici n-am căutat cu obstinație. Îmi place misterul.

În timp ce scriam aceste rânduri, mi-am amintit că în copilărie  credeam că dacă femeile pot purta în geantă o oglindă cu clapă, acest obiect ar fi pentru bărbați echivalentul oglinzii. Mi se pare un gând simpatic, de copil, care doar ce descoperă lumea.

M-am gândit, în timp ce scriam acest text, că multe dintre amintiri sunt incerte și că 

CLAUDIA, 34 ani, trainer, actriță

Rochița din poză a fost cumpărată pe repede înainte, aveam nevoie de haine negre. Mi-a cumpărat-o verișoara mea. Totuși, are o semnificație deosebită pentru mine. Am purtat-o la ultima întâlnire cu tata și i-am cântat Frank Sinatra, My way. Știu că lui i-ar fi plăcut. Și rochița și melodia. Lui îi plăcea să mă vadă purtând rochite și “să mă mai schimb de blugii ăia. Altceva nu ai?”. Aveam. Dar mie îmi place să port pantaloni.

Am purtat însă rochiță la ultima noastră întâlnire. M-am “gătit” pentru el. Unii cârcotași ar spune că am purtat-o când l-am condus pe ultimul drum spre cimitir. A plecat din lumea asta anul trecut pe vremea asta. 3 iulie 2022. Pentru mine a fost ultima întâlnire în viața asta, în corpurile astea, în lumea asta. Ne vom mai vedea, cu siguranță. Până atunci mi-e dor de el în fiecare zi. Și atunci mă uit la mine în oglindă și îmi aduc aminte de el. Semănam. Și păstrez rochița ca amintire.

ALEXANDRU, 24 ani, traducător/redactor de carte 

       Un tânăr pe nume Alex, născut și crescut într-un mic sat tradiționalist, nevoit să dezlege conform tradiției o bucată uscată și conservată a buricului său, păstrat de mama lui de la naștere până în ziua în care a împlinit 13 ani. Ritualul e simplu: dacă reușește să dezlege bucata de ață înfășurată în jurul pielii moarte și uscate, viitorul lui va fi ușor și lipsit de obstacole, dacă nu, viața lui va fi la fel de încurcată ca ața din jurul buricului.

Alex e gay, dar în acea comunitate conservatoare, încărcată de tradiții rigide, nu a putut să-și exprime deschis orientarea sexuală. Mama lui, Elena, era o femeie devotată tradițiilor și credea că dezlegarea buricului era un pas esențial pentru viața băiatului ei. Din nefericire pentru ea, Alex a eșuat să îndeplinească cu succes tradiția, iar viața a mers mai departe.

Anii au trecut, iar Alex a plecat la oraș pentru a urma studiile universitare. Acolo și-a găsit vocea și comunitatea, și-a găsit un iubit care l-a acceptat pentru ceea ce era. A descoperit că există o lume vastă și plină de oportunități pentru el, indiferent de orientarea sa sexuală.

Dar a obținut toate aceste lucruri separându-se complet de familia lui. S-a simțit mereu dator să-și facă mama fericită și tocmai din acest motiv trăiește în două lumi paralele. Una în care este liber și alta în care își minte constant familia și încearcă să se ridice la nivelul așteptărilor ei.

Presiunea crescândă din viața lui și dorința de a se elibera de viața dublă pe care o trăiește, la vârsta de 23 de ani, Alex hotărăște să se întoarcă acasă și să-i spună mamei lui că e gay. Asta e șansa lui să-și rezolve problemele și să se elibereze de trecut.

Răscolit de frica de a se confrunta cu mama lui, acesta încearcă să ajungă la sufletul ei și să-i înmoaie inima depănând amintiri. Casa de la țară, casa în care a crescut, e plină de trecut, fotografii, cutii cu amintiri care ies la suprafață la un loc cu buricul nedezlegat al lui Alex, buric pe care încearcă să-l dezlege acum. Într-un moment plin de tensiune cu mama lui, acesta pierde buricul în crăpătura din podea, iar recuperarea acestuia devine unicul scop al lui Alex. Dezlegarea acestuia ar putea oare să-i rezolve toate problemele?

Obsesia lui devine din ce în ce mai crâncenă pe măsură ce discuțiile cu mama și restul membrilor din familie se întețesc. Să fie completarea ritualului de ajuns pentru el ca să se elibereze de trecut sau își va găsi curajul să-i spună mamei lui că e gay?

IRINA MARIA, 23 ani, studentă

POVESTEA CĂRĂMIDUȚEI

Eram parte a unui set Lego foarte complex și așteptam cu nerăbdare ca cineva să cumpere cutia în care eram așezată alături de semeni de-ai mei, fiecare sortați în diverse pungi, mai mici sau mai mari.

După câteva zile, dorința mea s-a împlinit, luând forma unui zgomot puternic și a unei agitații cumplite. Am bănuit că setul din care făceam parte fusese luat de un copil. Asta se datorează experienței pe care am căpătat-o stând pe rafturile magazinului; în doar câteva zile am învățat cum să deduc profilul fiecărei persoane care punea mâna pe setul meu. Adulții ridică încet cutia de pe raft, cu o oarecare prețiozitate, și o întorc pe toate părțile pentru a o admira. În schimb, personalul magazinului acționează scurt și brusc, astfel că de multe ori nici nu apuc să-mi dau seama ce se petrece cu mine.

Dar de data asta s-a întâmplat: cutia în care stăteam a fost aleasă de un copil! Bineînțeles, nu m-am bucurat din prima, căci adulții au întotdeauna ultimul cuvânt, dar odată ce am auzit bipăitul casei de marcat, am știut că urmează să iau parte la ceva măreț sau mai bine zis să fac parte din ceva măreț.

Lumina care m-a învăluit odată cu deschiderea cutiei a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut. Mi-au trebuit minute bune pentru a mă obișnui cu noile împrejurimi. Pe cutia din fața mea se afla imaginea completă a setului, iar undeva pe la mijloc mă aflam și eu! Reprezentam un pion important și abia așteptam să îmi duc rolul la bun sfârșit.

În spate vedeam o cameră generoasă, cu un birou pe care erau așezate cărți și jucării. Nici nu am apucat bine să văd priveliștea, când, în doar câteva secunde, totul s-a schimbat. M-am trezit după câteva minute în întuneric, încercând să-mi amintesc ce se întâmplase cu mine. Oare a fost doar un vis și încă eram pe rafturile magazinului? Imposibil, nu era nici o altă piesă în jurul meu. De fapt, nu era nimic în jurul meu. Căzusem, judecând după durerea resimțită în tot corpul, dar unde?

Clipele petrecute în acest întuneric sumbru s-au transformat în zile, iar zilele în săptămâni. Sentimentele de frică și neliniște au fost înlocuite de o resemnare de neclintit. Îmi pierdusem orice speranță, iar țelul meu de a face parte dintr-o construcție magnifică se prăbușise încă din primele zile. „De fapt, sunt inutilă”. Gândul acesta încolțise deja în mintea mea și începusem să mă tem că era adevărat. Dacă nu mă caută nimeni, înseamnă că nu e nevoie de mine. Probabil că setul din care făcusem și eu parte cândva se ridicase maiestuos, piesă cu piesă și domnea falnic peste generoasa cameră pe care abia apucasem să o văd timp de câteva secunde. Îmi acceptasem deja soarta și mă gândeam că voi reuși să mă descurc în singurătate și întuneric, căci bezna din jur nu era nici pe departe la fel de imensă ca bezna din sufletul meu.

Numai un miracol a făcut ca într-o zi, să simt căldura unor mâini micuțe, apucându-mă încet și ridicându-mă la lumină. În sfârșit fusesem găsită, iar în valul de bucurie ce mă cuprinsese în acele momente, nici nu îmi mai păsa că orbisem temporar din cauza razelor dimineții. Mare mi-a fost surpriza să realizez că în jurul meu se aflau, dezordonate, restul pieselor cu care am împărțit mai demult aceeași cutie. Construcția fusese începută, dar lăsată de izbeliște. Aceleași mâini m-au ridicat și m-au înfipt bine în locul pe care trebuia să-l ocup. Locul care îmi era destinat mie.

Și atunci am înțeles. Setul nu se putea finaliza fără mine, iar eu eram o piesă importantă, la fel ca oricare altă piesă din acea construcție. Fiecare dintre noi are rolul lui propriu în marea construcție a vieții, iar împreună ne evidențiem reciproc calitățile și ne completăm pentru a realiza ceva cu totul și cu totul special.

ANDA, 32 ani, actriță, consultant fonduri europene

“Aprecierea frumosului” se învață și se exersează. Chiar dacă sună filosofic, simțurile sunt ascuțite doar în momentul în care devii conștient de ceea ce te înconjoară.

Așadar, în fiecare zi, chiar dacă nu ies din casă, am obiceiul de a-mi aranja și rearanja parfumurile și de a-mi da câte un strop. Iar uneori, când Eek este obraznic (Eek, pisoiul), îl mai stropesc și pe el și-l alerg prin casă.

Mirosul puternic, lemnos, mă îmbie în fiecare zi și-mi trezește simțurile, iar când vreau să cad în reverie, aleg sticluța de parfum potrivită și dau câte un strop prin camera semiobscură din cauza draperiilor ce resping razele soarelui.

Autocunoașterea și personalitatea mă fac să aleg aromele potrivite la momentul potrivit.

ALMA, 34  ani, profesoară limbi străine, regizoare

Multe bibelouri zac plictisite pe biblioteca mea din copilărie, rămase din alte copilării ale unor rude, adunate din familiile combinate ale părinților. Nu știu de ce trebuiau să fie depozitate tocmai la mine în cameră. Erau urâte, nu-mi vorbeau, erau relevante pentru ei sau loiale unor amintiri din case mai somptuoase interbelice, nu apartamentul de bloc aglomerat în care stăteam noi. De fiecare dată când trebuia să șterg praful, uram să ridic bibelourile alea, să trec cârpa umedă pe sub ele, apoi să le rearanjez în poziția lor de glorie.

(…)

Îmi plăcea să îmi imaginez cum substanța chimică într-adevăr curge din eprubete și experimentul îi înnegrește pe cei doi protagoniști cu un fum puternic și înecăcios. Cățelul sigur ar reacționa cu o expresie de ”Ți-am zis eu c-o să iasă rău!” Având un șarm și o poveste latentă, l-am păstrat în biblioteca mea de adolescentă, salvându-l de la cinism și sacul de vechituri.

Când am dat prima mea petrecere acasă fără părinți, băiețelul și-a pierdut capul! Un băiat (real) l-a maltratat când a experimentat prea mult cu soluția chimică prea puternică pentru el – alcoolul – iar rezultatul a fost decapitarea băiețelului-bibelou. Creasem un experiment cu urmări pe care nu le-am prevăzut: se ia o duzină de adolescenți gălăgioși, se amestecă cu alcool ieftin de care ne permiteam pe vremea aia, se imersează într-un mediu aglomerat de obiecte și va ieși o reacție naturală și previzibilă pentru cei cu experiență – mâini care gesticulează expansiv, pahare care zboară între colegi, râsete de la lumini stinse brusc, chiar și ouă aruncate pe geam, flash-uri de fotografii care ne orbeau. Era greu să nu scape ceva nevătămat.

(…)

Doar cine are ochi să vadă cusururi i-ar putea observa cicatricea de război adolescentin.

Astăzi zace de mai bine de un deceniu liniștit în mansarda mea, undeva de unde sper că n-ar putea cădea. Așteaptă în starea aceea de pre-explozie, pe care cățelul o tot prevede în panică, uitând că a trecut prin experiențe mai rele.

DUMITRIȚA, 31 ani, artist vizual

Când am primit de la unul dintre prietenii mei spațiu pentru atelier, într-un apartament de pe Victoriei, blocul era în renovare. O clădire comunistă din anii ‘70, înconjurată de schele vechi, ce trecea prin anularea oricărei urme de individualitate. Se întorcea la starea de spirit pe care o avea atunci când a fost construită. Adaptată, bineînțeles, la atmosfera contemporană a țărilor post-comuniste. Asta însemna o împachetare în polistiren, înlocuirea ferestrelor de lemn cu omniprezentele geamuri ermetice din plastic și vopsirea blocului în două nuanțe de gri.

La scurt timp după ce mi-am mutat atelierul, am adus și restul vieții în același apartament și m-am izolat în burta acestui bloc care se metamorfoza. Uneori ieșeam seara la cumpărături. Încercam pe cât posibil să nu mă întâlnesc cu niciun vecin. Trăiam un joc constant de-a v-ați ascunselea. Eram din ce în ce mai bună.

Singurele existențe efemere pe care le întâlneam erau ferestrele și ușile vechi de lemn pe care muncitorii le lăsau în fiecare seară la intrarea în bloc pentru a fi cărate la ghenă dimineața devreme. Portalurile care legau interiorul cu exteriorul erau de toate felurile, îmbâcsite de praf, proaspăt vopsite în alb, pline de stropi de ulei de gătit sau decolorate în galben pai, ca grâul când e gata de cosit. N-aveam cum să le părăsesc, așa că am început să cobor după ele în fiecare seară și să le car, rând pe rând, în apartament.

De doi ani de zile locuiesc într-un mic depozit de geamuri situat într-un bloc proaspăt reabilitat. Gri. Uniform. Bine izolat.”

SIDONIA, 27 ani, actriță
YANA

Mi se pare amuzant că există doar un singur lucru pe lumea asta pe care, dacă îl pierd, cumva îmi pied și identitatea. O chestie mică și pătrată care practic mă definește si care este cu mine mereu, dar în același timp nu are nicio legătură cu ceea ce însemn eu. Poate doar daca ne luăm după locurile în care am ajuns cu ajutorul ei. Dar cert este că fără ea pot și eu să cânt ca Smiley melodia aia cu pierdut buletin. Și nu, nu vorbesc despre buletinul meu, ci despre fiecare act de identitate care se află în husa mea de pașaport, care chiar am putea zice că ține loc de portofel. E așa o chestie micuță și drăguță, cu multe flori pe ea și care miroase mai mult a geantă de piele, dar cumva nu într-un sens bun.

(…) Aș fi ipocrită să zic că nu aș suferi după ea și tot ce se află în interiorul ei. În sensul în care a călătorit enorm de mult cu mine. A fost și este companioana mea numărul unu. Super ușor de folosit, practică si prietenoasă cu fiecare om cu care a interacționat. Acum e puțin mai batjocorită pentru că i s-au mai dus culorile, dar a primit foarte multă apreciere de la cunoscuți în zilele ei bune.

Oricum, a călătorit cu mine în Anglia, Spania, Scoția, Bulgaria, Republica Moldova, România, Italia și Franța. Următoarea e Serbia și sunt sigură că abia așteaptă. Ar vrea să călătorească în afara continentului măcar o dată.

(…) Cumva Yana face parte din mine, îmi poartă amintirile, cumva sunt dependentă de ea mai mult decât am fost dependentă de orice iubit pe care l-am avut și nu pot fi liberă și independenta fără ea. Un pic paradoxal. Ieri i-am promis că o spăl și o parfumez.

DUMITRIANA, 28 ani, asistent relații publice și comunicare, actriță

Telefon- Portalul către lume.

Un gând. Un sunet. O privire.

Cât e ceasul? Mă uit la telefon.

Ce mai face mama? Iau telefonul și o sun.

Ce mai face colega aia din generală? Iau telefonul, deschid Facebook-ul… Facebook… sau e pe Insta, oare?

Ah.. ce simplă-i viața de când cu telefoanele. Și ce dulce și plăcută.

Pot fi deșteaptă, cultă, pot să am un trup perfect și nimeni să nu observe diferența dintre profilul creat și realitate. Pot să vorbesc dacă îmi vine. Să îmi spun părerea oricând, oriunde, la orice oră. Să jignesc (doar că-i fun) și tot cu ajutorul telefonului pot să am curajul să spun că-mi placi. Asta dacă-mi placi.

E mereu cu mine și îmi spune tot ce vreau să știu despre cine vreau să știu. Și totuși…

Ce aș face dacă acest portal nu ar mai fi?

Mai gândesc? Aud? Mai văd cu adevărat?

Deschid Facebook-ul, dau scroll. Hmm… horoscopul! Hm… “o să ai o zi grea la muncă și probleme conjugale”. Nu-mi convine. Bine, sunt singură, nu am cum să am probleme conjugale dar cu munca? Hm… Și așa greu mi-am găsit locul ăsta. “Du-te naibii horoscop!”. Caut altă pagină. “Nu, ăștia nu au scris cum trebuie”. Scroll…scroll… Pe altă pagină e mai decent. “O să ai noroc în dragoste și o surpriză din partea familiei pe seară” :)). Mă amuz, dar îmi place mai mult. Ok. Rămâne.

 (…)

Termin cafeaua. Se face 9 și cu-n interes dezorganizat mă apuc de muncă.

Până la 17 m-am dezlegat. Pfiu.. am scăpat puțin de telefon!

Și, ce să vezi?! Acum are înlocuitor: laptopul. Dar aia e muncă și nu mă face să mă simt vinovată că pierd contactul cu realitatea.

Îmi stric ochii! Care ochi? Și pentru ce mai avem ochi acum? Pentru poze? Pentru știri? Pentru filmulețe și tiktok-uri, pentru live-uri inutile?

Fată! Am evoluat! Și tehnologia a evoluat.

Da? Și pentru ce? „Ai văzut ce răsărit frumos a fost de dimineață? Ai văzut?”

TEODORA, 26 ani, studentă, specialistă relații publice

Obiectul pe care l-am ales este un Fujifilm Instax Mini 90 Neo Classic sau Aparatul Sirenă, Buzunarul cu fotografii, Alphie, Mad Camera. L-am cumpărat din primul salariu, am vrut să marchez un început de ceva-orice, într-o perioadă în care mă simțeam ca un copil fără stare, mă uitam la filme artistice și la o mulțime de comedii romantice proaste. Visam să am o relație în care să lipim polaroide pe frigider și să spunem: Ce petrecere frumoasă despre fericire! Visam să merg în Italia și Franța, să mă pozez cu el lângă statui anonime, să iasă totul mai bine cu bliț și macro. Petreceri nebune sau prăjituri în parcuri random, un sărut cu Mona Lisa în spate și hainele aruncate peste geamantane.

Aparatul Sirenă m-a însoțit peste tot în ultimii patru ani. M-a văzut fericită, stând pe jos în apartamentul meu nou și încă nemobilat, cu miros de vopsea și bețișoare parfumate cu vanilie. M-a văzut călătorind, râzând pe sub pălării imense, în costume de baie și arsă de soare, dimineața pe balcon, în mașină cu ochii roșii-verzi. M-a văzut plângând, să nu uit că poate să fie și așa. Citind la primul meu festival. Cu pisicile în brațe, fericită că le luasem clopoței identici. M-a văzut cu fiecare om despre care am zis ”pentru totdeauna de data asta”. Dacă ar putea vorbi, ar spune că e ok să vreau să păstrez tot. Cele câteva secunde când aștept să văd poza, culorile prea intense sau markerul întinat.

Îi e frică să nu fie uitat. Îmi e frică să nu rămân într-o zi fără rezerve & hârtie foto. Îi e frică de momentele în care știe că o să fie rău, de toate degetele care au apăsat pe el ca pe un trăgaci și apoi ”stop și de la capăt”. Trei, doi, unu, anul trecut, cu ursulețul de pluș în brațe și privirea dusă-adusă, cu hainele proaspăt călcate, imaginea mea semi-fericită, imaginea în oglindă.

Dacă m-ar auzi, i-aș spune că nu mă supăr pentru pozele stricate. Nu mă supăr pentru toți oamenii rămași blocați în polaroidele lui, ca niște statui vii în rame digitale. Îl iau cu mine și îmi repet: Ce petrecere frumoasă despre fericire!