CELULAR  – cercetare – documentare – producție teatrală

Proiectul cultural al Asociației VARCultural, implementat în parteneriat cu Teatru FiX, Teatrul „Bulandra”, tranzit.ro/Iași, FITPTI, Teatrul din Stejar, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, a avut ca scop susținerea producției și a cercetării artistice. Proiectul s-a derulat în paralel la București și Iași, având două echipe distincte:

București – Andu Dumitrescu (regie, video, sound design, concept spațiu), Vero Nica (documentare, structură text, coordonator workshop-uri), Simona Pop (performer), Alex Mirea (performer), Jenniffer Corrales (artist, coordonator workshop-uri), Magda Cernea (coordonator workshop-uri)

Participanți la workshop din București: Claudia Amuzică, Alex Andrei, Alexandru Botea, Irina- Maria Constantinescu, Oana Corbu, Alexandra Duță, Maria Florina, George Tălmaciu, Ștefana Tărniceru, Mihai Vasilescu

Iași – creație colectivă de Maria Comârlău (regie), Stanca Jabenițan (performer), Alexandru Chiculiță (performer), Ana Teodora Popa (sound design), Smaranda Ursuleanu (conținut social media)

Participanți la workshop din Iași: Mihai Afloarei, Ana Călinescu, Ștefania Ciobanu, Emanuel Florea, Roxana Moraru, Mihaela Musteață, Beatrice Roman, Flavia Sandu, Alexandra Vieru

Grupul-țintă al proiectului vizează segmentul de vârstă 20-35 de ani. Cea mai mică participantă a avut 21 de ani, cea mai mare, 34 de ani. Jumătate dintre participanți au avut legătură cu arta, ceilalți, nu. În prima etapă, participanții au trimis o fotografie și povestea obiectului. Din aceste povești echipa a selectat mai multe teme reprezentative pentru generația lor. În cadrul proiectului, s-au desfășurat șase workshop-uri la București și cinci la Iași. Proiectul a urmărit două componente care converg: identificarea culturii de către publicul urban tânăr din București și Iași ca un canal important de exprimare a nevoilor și adaptarea artei performative ca mijloc de a răspunde acestor nevoi. În al doilea rând, proiectul s-a axat pe cercetarea unor mecanisme prin care cultura vie își menține un rol important în contextul amplului conținut cultural generat de AI. Printre obiectivele proiectului s-au numărat creșterea accesului la cultură și implicarea în activități artistice a publicului tânăr din București și Iași, apoi, prin realizarea de spectacole pe teme alese de tineri. 

În linii mari, proiectul a cuprins următoarele etape: la început a fost un call în care participanții au fost rugați să aleagă un obiect și să scrie o poveste pe marginea lui care să le explice alegerea. Au fost selectați nouă participanți din cei nouă prezenți la Iași și zece din cei șaisprezece participanți de la București. Cei selectați au participat la workshop-uri coordonate de creatorii proiectului și de psiholoaga Magda Cernea. Plecând de la temele decelate în povestirile participanților, Vero Nica și Andu Dumitrescu au creat scenarii pentru fiecare dintre cele zece episoade ale performance-urilor realizate de echipa din București. În fiecare episod autorii au dezvoltat o temă predilectă, de actualitate, a poveștilor, colând, structurând și rearanjând dimensiuni apărute în mai multe povești. În cazul echipei din Iași, scenariul a fost colectiv, s-a lucrat prin metode de teatru devised și verbatim. La realizarea scenariului au lucrat toți membrii echipei, Maria Comârlău, Stanca Jabenițan, Alexandru Chiculiță și Ana Teodora Popa. Următoarea etapă a însemnat pregătirea efectivă a celor două performance-uri cu repetițiile la care au participat performerii, doi actori din Iași și doi din București. Etapa finală a constat în reprezentațiile date la București și Iași, fie individual, echipa de la Iași într-un conac boieresc, cea de la București, la Teatrul „Bulandra”, fie împreună, la Iași în cadrul Festivalului de Teatru pentru Tineri organizat de Teatrul „Luceafărul”, iar la București, la Teatrul „Bulandra”, în reprezentații ce au colat performance-urile celor două echipe. La sfârșitul proiectului, psihologul Magda Cernea, unul dintre cei care au coordonat workshop-urile, indicând strategii atât pentru echipa de la București cât și pentru cea din Iași, a realizat un studiu despre desfășurarea tuturor activităților. 

Etapa I. Obiectele și poveștile lor

Iași 

Mihai Afloarei alege un cristal cu care explorează misticismul. Îi atribuie puteri magice, ca aceea de a-l proteja de energiile negative ale celor cu care se întâlnește în existența diurnă.

„… exploram misticismul și însemnătatea inconștientului în existența noastră cotidiană. Când simțeam o energie negativă în jur, cumva Cristalul îmi spunea să plec de acolo…” 

Reținem predilecția pentru ezoterism, dar și încrederea și respectul pe care le acordă puterilor magice:

„Preferam să fiu spontan în acele timpuri și să urmăresc vibrația bună. Cu astfel de energii e de preferat să nu analizezi prea mult.”

Am putea considera însă că nevoia de a se simți în siguranță poate fi interpretată, de fapt, ca soluție sau paliativ pentru starea de nesiguranță. 

Ana Călinescu alege ceasul bunicii, dar în discursul său o pondere importantă o au și cârjele. Povestea începe cu justificarea emoțională a alegerii care dovedește tendința, explicită sau implicită, a fiecărui participant de a alege un obiect învestit cu o sumă de trăiri legate de momentele sau întâmplările esențiale din propria existență. 

„Când am citit call-ul, primul lucru la care m-am gândit a fost ceasul care a aparținut bunicii mele, un obiect tare drag, în care am adunat toate poveștile ei și ale mele, bucurii și tristeți, traume, lacrimi, zâmbete, speranțe și vise.”

În cazul acestui subiect, ceasului bunicii i se alătură cârjele pe care le folosește de trei săptămâni de când are piciorul în ghips, perioadă în care a experimentat „stări intense de frustrare și neputință”. 

După cum mărturisește, acestea au devenit obiecte indispensabile, „obiecte «martor» și «suport», la propriu și la figurat, ale unei perioade ce mi-a pus răbdarea la încercare, o experiență din care am învățat mult, care își va găsi locul în ceasul bunicii lângă toate celelalte trăite, vesele sau triste.”

Trebuie remarcat că acesta este singurul caz, atât în ceea ce privește echipa din Iași cât și cea din București, în care subiectul se referă la o perioadă prezentă, în desfășurare, fapt explicat prin confruntarea cu o situație traumatică. Toți ceilalți subiecți se vor referi la obiecte care au acumulat deja istorii trecute, decantate, conștientizate și analizate. 

Emanuel Florea alege un tablou reprezentativ pentru o relație eșuată de cuplu din existența personală. Evenimentul a avut loc în 2017 iar protagoniștii sunt povestitorul, el, IT-ist și o arhitectă. Începutul relației a însemnat o perioadă de mesaje pe FB în care „sexting-ul făcea parte din dialog”. Povestitorul ține să precizeze și revine la faptul că se afla într-o perioadă de terapie intensivă, situație pe care o ascunde, percepând-o ca pe o „slăbiciune masculină”. Perioada de comunicare pe FB este urmată de o perioadă de întâlniri și activități în care cititorul poate afla diferența dintre gusturile celor doi conform profilului fiecăruia.

„În lunile ce au urmat bineînțeles că ne-am programat întâlniri la diverse evenimente ori locații, ale ei erau mai mult pe partea culturală – teatru, concert de jazz, cafenele și ceainării –, iar eu veneam cu propuneri de petreceri de gabarit, cluburi de noapte, gătit acasă, cinematograf.”  

Probabil nereușita cuplului se datorează refuzului ei de a accepta o relație sexuală din cauza decepțiilor precedente. Astfel, cuplul funcționează pe baza preceptului „nu există limitari, fiecare face ce dorește”, premisă ce le oferă o formă de libertate. Sexul se va consuma iar după el urmează despărțirea. Alegerea obiectului, tabloul, se leagă de suferința pe care i-o produce despărțirea.

„Prin luna februarie mi-a trimis o poză cu două mâini însângerate, iar eu am rezonat mult cu acea poză, pentru că era un cuplu ce se ținea de mână, plin de sânge.”

Alexandra Vieru alege un carnețel. Este un subiect atașat de lectură care își cară valiza cu cărți oriunde se mută. Cu timpul, valiza se tot mărește în volum și greutate.

„Prima dată a fost o geantă portocalie, cu toarte, pe care o căram în mână. Apoi a devenit o cutie, iar mai apoi au fost două trolere imense și o cutie. Însă, dintre toate aceste cărămizi de hârtie cu coperți colorate, cel mai mult țin la carnețelele mele mici. Pe acestea le păstrez să-mi scriu, într-o zi, ideile mele geniale sau visele.”

În acest context apare carnețelul, obiect pe care îl percepe ca pe o legătură cu propria subiectivitate, în virtutea unui viitor jurnal. Carnețelele reprezintă conexiunea cu oamenii importanți din existența sa.

„Carnețelele sunt speciale pentru că le-am primit cadou de la anumiți oameni importanți din viața mea și pot să le car după mine, fără să scriu în ele, ani la rândul. Le țin pentru că sunt frumoase, pentru că mi-au fost dăruite, pentru că mă leagă, în timp, de persoanele care mi le-au oferit.”

Din aceste carnețele dăruiește unul persoanei pe care o iubește în taină iar respectivul nu-i mai vorbește niciodată. Al doilea carnețel menționat este cel dăruit de mama primului băiat pe care l-a iubit. Aceasta  îi recomandă să-și noteze visele și emoțiile dinaintea unui spectacol. Subiectul este actriță.

„Tot aici am scris senzația pe care o simt când am emoții înainte să intru pe scenă – chiar și astăzi – de ace ascuțite care mi se înfig în mâini. Am scris frumos, pe primele pagini, despre ultimele zile pe care urma să le petrecem împreună toți trei.”

Beatrice Roman alege o mască, obiect considerat ofertant pentru teatru. Justificarea alegerii ține de faptul că purtăm măști tot timpul, mai ales când iubim, care să ne ascundă frica, faptul că ne simțim vulnerabili în fața celorlalți. Uneori, senzația de frică este atât de intensă încât duce la refuzul experienței. 

„Ar fi minunat ca și noi să purtăm măști doar atunci când ne „luptăm” cu dușmanii noștri. Însă noi purtăm tot timpul. Mai ales când iubim. Și ne este frică. Uneori îmi este atât de frică de ceea ce ar putea vedea oamenii în spatele măștii, încât prefer să fug de iubire. Și să fim serioși acum, cine poate spune că nu poartă niciodată mască?”

Una dintre observațiile profunde ale autoarei echivalează puterea cu blândețea.

„Mă întreb mereu dacă nu cumva măștile după care ne ascundem ca să părem puternici sunt, de fapt, ceea ce ne face mai slabi. Și dacă puterea interioară nu se măsoară în blândețe exterioară.” 

Flavia Sandu își alege mâna stângă într-una dintre cele mai consistente povestiri scrise de participanții de la Iași, datorită multitudinii de teme atinse. Prima dintre ele se referă la omul devenit obiect.

„Nu am speranțe că voi fi aleasă sau voi înhăța o colaborare, ci doar sunt bucuroasă că pot scrie! Ador să scriu și să trezesc puțin oamenii. Suntem obiecte și noi ne-am făcut obiecte! Serios! Știm prea bine în ce societate trăim și, oricât am vrea să părem de politically correct, ajungem la concluzia că suntem niște obiecte cu puls.”

Așa cum recunoaște, subiectului îi place să scrie, lucru evident în talentul cu care își construiește povestirea. Scriitura ei are respirație, vervă, ritm, autenticitate a trăirii. 

„Mâna mea stângă mi-a șters mai multe lacrimi decât orice alt hanorac la care țin pentru că îmi amintește de cineva. Stânga mea a izbit pereții în momentele în care mi-am luat cele mai groaznice lovituri din partea oamenilor. Mânuța mea m-a mângâiat în serile calme petrecute cu vin și muzică faină pe balcon, când nimeni nu era lângă mine. Am scris cu ea scutiri în liceu și am spart pahare din greșeală, uneori îmi devenea partener romantic, dacă e admisă asemenea afirmație. Ea îmi ține fruntea când lumea e prea grea și tot ea are ticuri când se simte depășită.”

O temă pe care o va atinge este cea de genderfluid.

„Mâna mea stângă nu m-a judecat că sunt Genderfluid, nu mi-a zis niciodată că sunt o ciudată, că am părul scurt, din contră, ea îl tunde! Ea a tras de șireturi ca să ne încălțăm când drumurile nu erau deloc bătute. Ea îmi prinde buzele când nu trebuie să vorbesc și îmi dă un hint când suntem în siguranță.”

Scrisul dovedește mobilitate interioară și pune în evidență ritmul rapid al ideilor și trăirilor.

„Dacă moare un om… nu devine… obiect? VĂ ROG, nu mă înțelegeți greșit! M-am tot sucit, zile în șir, să aleg un obiect. Zgarda câinelui meu care a murit, inelul care reprezintă o promisiune aparte, cartea preferată? Stiloul vechi care îmi scrie gândurile și creațiile care nu vor vedea niciodată tiparul? Ursulețul Grigore? Cărțile de tarot de care mă agăț când mă simt la răscruce într-o zi de joi? Fotografii cu o veche eu și necunoscuții ceilalți?”

Talentul la scris se asociază și cu un pregnant simț ludic (mâna stângă „îi împletește codițe încrucișate cu dorințe”), dar și cu observații pertinente prilejuite de existența socială lipsită de împlinire.

„Câți putem fi fericiți că avem job-ul dorit? Câți au pierdut locul la raftul ăla din față pentru că a apărut un alt produs mai bine promovat și cu o etichetă mai faină, deși nu e deloc mai bun decât tine? Câți v-ați amanetat visele și vă vindeți speranțele în rate pentru o reprofilare? Mereu mi-a plăcut să induc ideea unei revoluții împotriva nedreptății, dar rămânem mereu cu ideea, nu?! Nu vrem să trăim în pace și sclavie! Vrem să trăim în pace și anarhie!”

Mihaela Musteață alege o ie pe care străbunica sa a cusut-o pentru bunica sa, apoi ia a ajuns la mama ei și de aici la ea. 

„Această ie semnifică pentru mine foarte mult. A fost a bunicii mele, fiind realizată pentru ea de către mama sa, străbunica mea. A ajuns apoi la mama mea și acum e la mine. O port cu drag și dor când am ocazia și recent mi-am propus să creez mai multe ocazii în acest sens.”

Textul, ca și altele, abordează legătura între generații și tema tradiției.  

„Cred că multe aspecte se transmit transgenerațional și, chiar dacă noi suntem cei care dăm valoare lucrurilor, și ele ajută la construirea unui liant între generații.”

Ștefania Ciobanu alege un ceas vechi de mână cu mecanism manual de rotire. 

„Mi l-am dăruit când am început să am conștiința vieții, implicit cea a timpului. Mi-am dat seama că am nevoie de o schimbare în viața mea la vârsta de 17 ani, iar ceasul respectiv a venit către mine sub forma unui impuls.”

Ceasul reprezintă pentru subiect un obiect fetiș, martor al tuturor evenimentelor importante din viață. 

„Am purtat ceasul după mine în momentele în care mi-am dorit să înregistrez anumite evenimente pe care eu le-am considerat emblematice în viața mea. (…) Îl iubesc pentru că există cu mine și pentru mine, fiind unicul martor pe tot parcursul vieții mele, a fost acolo la primul sărut, la primul examen de bacalaureat, la primul interviu de angajare, la prima expoziție, la primul pahar de vin, la prima pozie care mi-a deschis drumul către frumos. Un obiect care are în el o viață de om și probabil chiar mai mult de atât.”

Roxana Moraru alege un medalion de aur cu ochiul adevărului pe care străbunica i l-a dat mamei ei înainte să moară. Din nou, discernem tema legăturii între generații printr-un obiect transmis de la mamă la fiică. Dar tonul nu este sobru; dimpotrivă, povestitoarea pigmentează situația cu umor.

„De când m-am născut am fost obișnuită să-mi las amprenta asupra lucrurilor din jurul meu, așa că acel medalion a ajuns să fie una dintre primele dovezi ale existenței mele în viața mamei. Când a început perioada în care dinții mei ieșeau la iveală, pandantivul a devenit obiectul meu de ros pentru a-mi alina durerea și chinurile, așa încât cu timpul s-a deformat și a ajuns doar o umbră din ceea ce a fost în stare inițială. Dar mama a văzut acest afront al meu ca pe o parte din mine pe care o va avea mereu cu ea.” 

București

Cosmin Tălmaciu, 30 ani, alege o brățară primită de la mama sa în primul pachet, trimis acasă la trei luni de când aceasta a plecat să muncească în Italia. Băiatul o primește pe când avea șaisprezece ani și de atunci o poartă peste tot. Brățara devine martor al evoluției în relația cu mama, dar și al evoluției individuale a subiectului, „de la puștiul din clasa a VII-a la corporatistul de la Victoriei”. Povestea atinge subiectul dureros al copiilor crescuți fără părinți din familiile în emigrație. 

Oana Gabriela Corbu, 22 ani, alege un aparat foto cumpărat de tatăl său cu 22 de ani în urmă. Este, din nou, un obiect-martor al evoluției sale, câtă vreme aparatul i-a înregistrat momentele esențiale încă de la naștere. Fata preia, la rândul său, aparatul care o însoțește în toate experiențele de solo travelling. Este primul obiect pe care îl pune în bagaj. De asemenea, este obiectul care i-a deschis pasiunea pentru film. 

Alma Andreescu alege un băiețel-bibelou care presupune un experiment de laborator. De altfel, tatăl său, care avea bibeloul de când era mic, a devenit chimist. Bibeloul și-a avut locul său în bibliotecă timp de decenii. Doar că atunci când fata dă prima sa petrecere cu alcool, în lipsa părinților, bibeloului i se întâmplă un accident: „băiețelul și-a pierdut capul”. 

„Un băiat (real) l-a maltratat când a experimentat prea mult cu soluția chimică nouă pentru el – alcoolul – și rezultatul a fost decapitarea băiețelului-bibelou. Dar tata n-a aflat, fiindcă un experiment cu lipici l-a adus pe băiețel înapoi cu capul pe umeri.”  

După cum se vede, povestea este scrisă cu mult talent literar, într-un stil relaxat, cu umor și lejeritate narativă. Fata rememorează suma de bibelouri de la ea din cameră pe care era obligată să le șteargă de praf. 

„Multe bibelouri zac plictisite pe biblioteca mea din copilărie. Rămase din alte copilării ale unor rude, adunate din familiile combinate ale părinților, nici nu știu de ce trebuia să fie depozitate tocmai la mine în cameră.”

Autoarea folosește detalii care personalizează și dau veridicitate poveștii. După operația de apendicită din clasa a noua, scapă de bibelourile pe care le urăște, dar păstrează băiețelul-bibelou care are legătură cu reacția chimică și care va suferi accidentul. 

„Practic creasem un experiment cu urmări pe care nu le-am prevăzut: se ia o duzină de adolescenți gălăgioși, se amestecă cu alcool ieftin, de care ne permiteam pe vremea aia, se imersează într-un mediu aglomerat de obiecte și va ieși o reacție naturală și previzibilă pentru cei cu experiență – mâini care gesticulează expansiv, pahare care zboară între colegi, râsete de la lumini stinse brusc, chiar și ouă aruncate pe geam, flash-uri de fotografii care ne orbeau. Era greu să nu scape ceva nevătămat.”

Ca în fiecare dintre povești, obiectul are o importantă încărcătură emoțională, drept pentru care fata îl va păstra până în momentul poveștii. Umorul și tonul relaxat însoțesc întreaga narațiune.

„Din fericire, colegii mei erau obișnuiți să-și acopere urmele, ca niște mici infractori, după astfel de nopți ilegitime și orice mic accident atrăgea de la sine o soluție pe loc. Experimentele cu lipici au dat roade repede, iar băiețelul nostru naiv avea din nou capul pe umeri! Doar cine are ochi să vadă cusururi i-ar putea observa cicatricea de război adolescentin.”

Sidonia Doica, 27 ani, o alege pe Yana, husa ei pentru pașaport de șapte-opt ani, spălăcită și decolorată. Pentru autoare, în măsura în care se leagă de multe dintre experiențele esențiale, husa reprezintă o parte din identitate. 

„A fost și este companioana mea numărul unu. Super ușor de folosit, practică și prietenoasă cu fiecare om cu care a interacționat. Acum e puțin mai batjocorită pentru că i s-au mai dus culorile, dar a primit foarte multă apreciere de la cunoscuți în zilele ei bune. Iar eu nu am cum să nu îmi apreciez prietena cu origini englezești, mai exact de la New Look, deși cred că produsele lor sunt fabricate în India.

Oricum, a călătorit cu mine în Anglia, Spania, Scoția, Bulgaria, Republica Moldova, România, Italia și Franța. Următoarea e Serbia și sunt sigură că abia așteaptă.”

Autoarea recurge la personificarea cu substrat ludic, transferând propriile dorințe asupra obiectului.

„Ea cred că ar călători și mai mult dacă ar putea. Ar vrea să călătorească în afara continentului măcar o dată, dacă nu de două ori. Bine, eu îi tot spun că se va întâmpla la un moment dat, dar nu știu daca mă crede. Probabil că m-ar înjura mult dacă ar putea vorbi, la cât de multe locații i-am promis. Cred că cel mai mult i-am spus de Budapesta și Maroc. Dar vom ajunge și acolo.”

Husa pentru pașaport devine o constantă mai importantă chiar și decât viața sentimentală pentru că are legătură cu dezvoltarea cognitivă a autoarei. De altfel, povestea cu care se încheie textul este relevantă. Plecată la studii la Londra, autoarea revine în țară pentru vacanța de Paște, dar la întoarcere o uită pe Yana acasă. Surpriză, totul se încheie cu ton optimist și happy-ending întrucât sorții țin cu ea. Zborul se anulează și autoarea trebuie să se întoarcă de la Timișoara la Uricani, unde își va recupera husa cu pașaportul.  

Dumitriana Crețu, 28 ani, alege telefonul, câtă vreme de acest obiect se leagă toate activitățile, rutina zilnică, comunicarea cu prietenii, statutul social, propria imagine, prelucrată cu ajutorul aplicațiilor. 

„Ah… ce simplă-i viața de când cu telefoanele! Și ce dulce și plăcută!

Pot fi deșteaptă, cultă, pot să am un trup perfect și nimeni să nu observe diferența dintre profilul creat și realitate. Pot să vorbesc dacă îmi vine. Să îmi spun părerea oricând, oriunde, la orice oră. Să jignesc (doar că-i fun)… și tot cu ajutorul telefonului pot să am curajul să spun că-mi placi. Asta dacă-mi placi.”

Dar, în ciuda pledoariei de început, autoarea vorbește despre ravagiile pe care le face dependența de telefon.

„Îmi dau seama zi de zi cât de mult mă schimbă, cât de mult mă pierd pe mine… cât de controlată m-am lăsat și cât de leneșă și apatică am devenit… Mai gândesc? Aud? Mai văd cu adevărat?”

Și aceasta este una dintre poveștile bine scrise, cu vervă, cu ritm și cu un stil direct și agreabil. Obiectul siamez, telefonul, o însoțește pe fată în fiecare moment, de la alarma de dimineață, la rutina zilnică, citirea horoscopului și un întreg șir de acțiuni care urmează în desfășurătorul diurn.

„Rutina de dimineață. Mă ridic. Mă duc la bucătărie. Iau ibricul. Îl pun pe foc. Mă duc la baie să mă spăl pe față. Mă duc din nou în bucătărie și pun cafeaua în ibric. Aștept să nu dea în foc fiindcă urăsc să șterg aragazul. Gata cafeaua. Mângâi puțin pisica (asta dacă miaună să îmi aducă aminte că există)…”

Autoarea apelează la tot felul de detalii care fac povestea credibilă și o umplu de sare și piper. 

„Acum pot doar să îmi distrag atenția și să mă bucur de savoarea dimineții alături de postările „prietenilor” de pe Facebook, de știri, pot să îmi beau cafeaua doar prin portal.” 

În ciuda tonului amuzant și lejer, obiectul ales stă mărturie tocmai pentru ruptura pe care o produce în omul modern, deturnându-l de la lucrurile esențiale, de la legătura cu realitatea, cu natura, cu comunitatea, cu ambientul uman.

„Ai văzut ce răsărit frumos a fost de dimineață? Ai văzut?”

Stai să îmi iau telefonul. Sigur a postat cineva.”

Alexandra Duță, 29 ani, alege salteluța yoga, „templul conexiunii cu natura”, într-un text de trei rânduri și jumătate. 

Mihai Vasilescu, 27 ani, alege jucăria sa de când era mic, Batman sau Robo, pe care o are de la doi ani.  Și în cazul său, jucăria reprezintă un obiect-martor al traseului individual. În copilărie, jucăria declanșează toate poveștile imaginare.

 

„Am ținut mult la el. Încă țin. De la joaca în groapa cu nisip poveștile mele s-au transformat, s-au schimbat, și mă trezeam că era nevoie doar să îl țin în mână ca să creez o adevărată epopee plină de lupte, aventură, dramă, relații de dragoste, noi începuturi și sfârșituri.”

În adolescență, obiectul îl ajută să treacă peste angoase, teste, momente grele. La maturitate, își va da seama că Batman reprezintă latura lui creativă și jucăușă. 

Maria Florina Mihaela, 25 ani, alege un obiect necunoscut. Sau cel puțin necunoscut câtă vreme îi dictează convenția narativă la care recurge. Cititorul va afla abia la sfârșit ce reprezintă obiectul după ce va fi martor la o poveste de dragoste cu sfârșit nefericit, în care timiditatea și reținerea fetei joacă un rol important. Povestea, care durează cinci ani, pune în lumină o temă cunoscută, prietenia care dă impresia de dragoste. Băiatul pleacă în Thailanda pentru doi ani și ea se hotărăște să-i mărturisească sentimentul, nu fără un preambul auto-ironic.

„Alimentată de filmele de la Hollywood și de toate romanele sentimentale, am hotărât să avem parte de un „happy ending”. Eu (protagonista) îmi fac curaj și data viitoare când ne întâlnim îi mărturisesc tot, fără ocolișuri, îi spun tot și el o să mă iubească și mai tare pentru curajul meu și vom încerca să fim un cuplu până la sfârșitul zilelor noastre.”

Doar că în momentul mărturisirii fata se confruntă cu refuzul lui. Băiatul îi dă obiectul necunoscut pe care îl adusese pentru ea. Tonul este ironic-amărui.

„Îl iau și mașina pornește. Printre lacrimi și muci, după 5 ani de sentimente intense, de neputința de a avea o relație funcțională pentru că îl așteptam pe el, am rămas cu un obiect ciudat în mână și cu un gol imens în suflet.”

Sfârșitul brusc intervine după ce, într-o noapte pe care o petrece cu un bărbat, fata descoperă utilitatea obiectului: suport pentru bețișoare parfumate. 

Andrei Alexandru, 30 ani, alege un port-țigaret pe care îl descrie însoțindu-l de detalii, ca butonul zimțat, și de senzațiile fizice, auditive, tactile pe care le produce. În povestea scrisă cu ritm intervin amintiri, aparent fără nicio legătură cu obiectul ales. 

Teodora Vasilescu, 26 ani, alege un aparat foto Sirena, pe care îl achiziționează din primul salariu. Obiectul însumează toate dorințele din perioada respectivă. 

„L-am cumpărat din primul salariu, am vrut să marchez un început de ceva-orice, într-o perioadă în care mă simțeam ca un copil fără stare, mă uitam la filme artistice și la o mulțime de comedii romantice proaste. (…) Visam să merg în Italia și Franța, să mă pozez cu el lângă statui anonime, să iasă totul mai bine cu bliț și macro. Petreceri nebune sau prăjituri în parcuri random, un sărut cu Mona Lisa în spate și hainele aruncate peste geamantane.”

Și în cazul acesta obiectul se leagă de toate momentele importante ale existenței. 

„Aparatul Sirenă m-a însoțit peste tot în ultimii patru ani. M-a văzut fericită, stând pe jos în apartamentul meu nou și încă nemobilat, cu miros de vopsea și bețișoare parfumate cu vanilie. M-a văzut călătorind, râzând pe sub pălării imense, în costume de baie și arsă de soare, dimineața pe balcon, în mașină cu ochii roșii-verzi. M-a văzut plângând, să nu uit că poate să fie și așa. Citind la primul meu festival. Cu pisicile în brațe, fericită că le luasem clopoței identici. M-a văzut cu fiecare om despre care am zis pentru totdeauna de data asta. Dacă ar putea vorbi, ar spune că e ok să vreau să păstrez tot. Cele câteva secunde când aștept să văd poza, culorile prea intense sau markerul întinat.” 

Claudia Amuzică, 34 ani, alege o rochiță neagră, obiect legat de o amintire dureroasă. Fata, actriță, îi cântă tatălui său My Way de Frank Sinatra, într-o ultimă întâlnire, îmbrăcată în rochița proaspăt achiziționată. 

„Știu că lui i-ar fi plăcut. Și rochița, și melodia. Lui îi plăcea să mă vadă purtând rochite și „să mă mai schimb de blugii ăia. Altceva nu am?”. Aveam. Dar mie îmi place să port pantaloni.”

 

Deși scurt, textul conține detalii care personalizează, are gradație și o creștere dramatică. Finalul o demonstrează.

„Până atunci mi-e dor de el în fiecare zi. Și atunci mă uit la mine în oglindă și îmi aduc aminte de el. Semănam. Și păstrez rochița ca amintire.”

Alexandru Botea, 23 ani, alege, pielea buricului tăiat la botez. Povestea lui începe așa:  

„Un tânăr pe nume Alex, născut și crescut într-un mic sat tradiționalist, e nevoit să dezlege, conform tradiției, o bucată uscată și conservată a buricului său, păstrat de mama lui de la naștere până în ziua în care a împlinit 13 ani. Ritualul e simplu: dacă reușește să dezlege bucata de ață înfășurată în jurul pielii moarte și uscate, viitorul lui va fi ușor și lipsit de obstacole, dacă nu, viața lui va fi la fel de încurcată ca ața din jurul buricului.”

Povestea se transformă într-un inventar al nereușitelor din punctul de vedere al așteptărilor părinților. Alex este gay iar confruntarea cu tradițiile rigide ale comunității este dureroasă. Va pleca la oraș pentru studii, unde va descoperi o societate mult mai deschisă. 

„Acolo și-a găsit vocea și comunitatea, și-a găsit un iubit care l-a acceptat pentru ceea ce era. A descoperit că există o lume vastă și plină de oportunități pentru el, indiferent de orientarea sa sexuală.”

Rezultatul este că trăiește în două lumi: „una în care este liber și alta în care își minte constant familia și încearcă să se ridice la nivelul așteptărilor ei”.

Cu eforturi disperate, încearcă să-i dezvăluie mamei orientarea lui sexuală. La început, o sensibilizează depănând amintiri din copilărie. Dar se întâmplă ceva surprinzător. 

„Într-un moment plin de tensiune cu mama lui, acesta pierde buricul în crăpătura din podea, iar recuperarea lui devine unicul scop al lui Alex. Dezlegarea acestuia ar putea oare să-i rezolve toate problemele?”

Sfârșitul rămâne deschis. Cititorul nu află dacă i-a dezvăluit sau nu mamei faptul că este gay. 

Ștefania Tărniceru, 21 de ani, alege un lănțișor cu Saturn, oferit de iubitul său pe 1 ianuarie. În ciuda obiceiului fetei de a pierde toate bijuteriile, găsește lănțișorul oferit de băiat ori de câte ori îl pierde, pentru că „Bijuteriile fug de tine, doar dacă nu îți sunt menite”, după cum îi va spune iubitul. 

Irina Maria Constantinescu, 23 ani, alege o piesă de lego. Povestea este scrisă cu talent și cu un oarecare meșteșug literar, axat pe personificarea obiectului selectat. Autoarea reface traseul de la locul piesei de lego în cutia de pe raftul librăriei, în care așteaptă să fie cumpărată până la casa cumpărătorului. Își dă seama că acesta este un copil după cum atinge cutia, într-un mod diferit față de personalul din magazin. 

„Adulții ridică încet cutia de pe raft, cu o oarecare prețiozitate, și o întorc pe toate părțile pentru a o admira. În schimb, personalul magazinului acționează scurt și brusc, astfel că de multe ori nici nu apuc să-mi dau seama ce se petrece cu mine.”

Detaliile personalizează povestea, piesa de lego relatează contactul cu lumina, apoi sentimentul că se simte parte din ceva mai mare. 

„Lumina care m-a învăluit odată cu deschiderea cutiei a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut. Mi-au trebuit minute bune pentru a mă obișnui cu noile împrejurimi. Pe cutia din fața mea se afla imaginea completă a setului, iar undeva pe la mijloc mă aflam și eu! Reprezentam un pion important și abia așteptam să îmi duc rolul la bun sfârșit.”

Bucuria va fi însă de scurtă durată, căci piesa cade undeva pentru a rămâne uitată pentru mult timp, fapt ce generează tristețe, sentimente de inutilitate, iar mai apoi resemnarea.

„Căzusem, judecând după durerea resimțită în tot corpul, dar unde? Clipele petrecute în acest întuneric sumbru s-au transformat în zile, iar zilele în săptămâni. Sentimentele de frică și neliniște au fost înlocuite de o resemnare de neclintit. Îmi pierdusem orice speranță, iar țelul meu de a face parte dintr-o construcție magnifică se prăbușise încă din primele zile. „De fapt, sunt inutilă”. Gândul acesta încolțise deja în mintea mea și începusem să mă tem că era adevărat. Dacă nu mă caută nimeni, înseamnă că nu e nevoie de mine.”

Dar contactul cu oamenii va fi un nou prilej de bucurie.

„Numai un miracol a făcut ca într-o zi să simt căldura unor mâini micuțe, apucându-mă încet și ridicându-mă la lumină. În sfârșit, fusesem găsită, iar în valul de bucurie ce mă cuprinsese în acele momente, nici nu îmi mai păsa că orbisem temporar din cauza razelor dimineții.”

Până la urmă, piesa de lego își va găsi locul într-o construcție iar concluzia este una plină deopotrivă de noblețe umană și de optimism: fiecare își are locul său în marea construcție a lumii. 

„Și atunci am înțeles. Setul nu se putea finaliza fără mine, iar eu eram o piesă importantă, la fel ca oricare altă piesă din acea construcție. Fiecare dintre noi are rolul lui propriu în marea construcție a vieții, iar împreună ne evidențiem reciproc calitățile și ne completăm pentru a realiza ceva cu totul și cu totul special.” 

Anda Ciacîru, 32 de ani, alege un parfum, obiect care îi trezește simțurile și îi produce reverie.

„Autocunoașterea și personalitatea mă fac să aleg aromele potrivite la momentul potrivit”, spune autoarea.

Ultima autoare, Dumitrița, alege atelierul său dintr-un bloc comunist vopsit în două nuanțe de gri. Timp de doi ani își duce existența aici, ascunzându-se de oameni. 

„De doi ani de zile locuiesc într-un mic depozit de geamuri situat într-un bloc proaspăt reabilitat. Gri. Uniform. Bine izolat.”

Concluziile primei etape

Toate obiectele selectate au purtat o amprentă emoțională puternică. Fiecare participant le-a învestit cu o sumă de trăiri legate de momentele sau întâmplările esențiale din propria existență. Pentru niciunul alegerea obiectului nu s-a dovedit un simplu joc. Obiectul ales s-a dovedit relevant pentru parcursul existențial sau măcar pentru o parte din el. 

Cu excepția unei povești din Iași, în care participanta evocă perioada de o lună, în desfășurare, cu piciorul în ghips, referindu-se la prezent, atât în ceea ce privește echipa din Iași cât și cea din București, participanții se centrează pe obiecte ce au acumulat deja istorii trecute, decantate, conștientizate și analizate. De altfel, o întâmplare în aceeași măsură amuzantă, cât și revelatoare s-a petrecut în momentul în care trainerii din București, convinși fiind că participanții vor dona obiectele pentru performance, au căutat o mașină mai mare în care să încapă toate obiectele participanților. Dar, surpriză, niciunul nu a dorit să se despartă de obiectul încărcat de atâtea semnificații. 

Două dintre poveștile din Iași evocă ruptura, depresia provocată de separarea de iubit/iubită, relația consumată majoritar pe FB sau în proiecții. O altă temă abordată atât de echipa din București cât și de cea din Iași se referă la călătorie ca parte importantă a identității și a traseului cognitiv. Una dintre temele pe care echipa din Iași le-a considerat extrem de ofertante teatral, demne să constituie premisa întregului performance, este cea a măștilor sociale pe care suntem obligați să le purtăm tot timpul, pentru a ne ascunde frica și vulnerabilitatea în fața celorlalți. O altă temă privește subiectul dureros al copiilor din familiile în emigrație, crescuți fără părinți. Mai multe povești denotă nevoia de apartență la un grup sau la o comunitate. 

Câteva povești evocă puterea tradițiilor și continuitatea între generații, fundamentul fiind toposul cultural moștenit din mamă în fiică. Tradițiile sunt percepute cu o anumită căldură în anumite cazuri, ca ia, de exemplu, dar pot deveni restrictive și constrângătoare în alte cazuri, cum este cel al poveștii băiatului gay cu buricul tăiat. 

Din preocupările participanților nu putea să lipsească nici relația cu tehnologia, esențială pentru generația-target a proiectului. Relația nu produce nici spaimă, nici disconfort, așa cum se întâmplă în cazul generațiilor mai vârstnice. Tema va fi explorată pe larg atât în performance-ul echipei din București, cât și al celei din Iași. În etapa următoare, cea a workshop-urilor, echipa din București va sesiza chiar familiaritatea pe care participanții o au cu device-urile, naturalețea și spontaneitatea cu care se exprimă în fața camerei sau a microfonului. 

Câteva povești denotă talent literar, datorită scriiturii cu respirație, vervă, umor, ritm și autenticitate a trăirii. 

Etapa a II-a. Analiza și selecția temelor

Echipele și-au propus o cercetare aplicată pe un focus grup, dar în același timp cu reprezentabilitate la nivel generațional. Fiecare echipă a avut libertatea să-și definească propriile metode de a alege poveștile și tehnicile prin care să le analizeze. Echipa din București a analizat obiectele, pentru a vedea cât de mult reprezintă generația, preocupările și nevoile fiecăruia, ținând cont de diversitate și de egalitatea de gen, întrucât și-a dorit un grup reprezentativ pentru generația care face obiectul proiectului. Temele selectate au fost modul în care tinerii sunt văzuți de societate și modul în care societatea îi influențează, viața lor privată, viața de zi cu zi, frica de necunoscut, modul în care se raportează la viitor, cum îl percep, ce neliniști și ce frici au. Printre primele lucruri observate a fost faptul că tinerii încearcă să se descurce singuri. Echipa a constat că singurătatea îi întărește și îi determină să găsească cea mai bună variantă a lor. 

Concluziile celei de-a doua etape

În selecția obiectelor, cele două echipe au căutat să vadă omul din spatele poveștii, dincolo de obiect. Au ales temele profunde, particularizate, cum ar fi pierdere, traumă, neacceptare, integrare. 

Etapa a III-a. Workshop cu participanții

Iași

Echipa din Iași a realizat cinci ateliere de câte trei ore. Și-a propus ca în prima parte a atelierelor să creeze o stare de lucru cu instrumente teatrale, obiectiv care a fost atins. Coordonatorii au început prin a le cere participanților să vorbească despre cum au petrecut ziua respectivă. Aceștia au dovedit, încă din prima zi, nevoia de a se exprima, de a comunica despre sine, despre experiențele personale, dar și nevoia de a fi ascultat, de a fi acceptat și iubit. La prima întâlnire, doi dintre participanți au dezvăluit traume cu implicații psihologice serioase, din sfera situațiilor traversate de un transgender. În acest context, pentru anumite exerciții, echipa a cerut sfatul psihologului Magda Cernea, pentru a nu activa zone emoționale greu de controlat. Recomandarea a fost să se respecte limitele personale ale fiecăruia. S-a impus regula ca fiecare să aibă posibilitatea de a accepta sau refuza exercițiul propus. „Nu există ideea de corect sau greșit, doar ne jucăm cu ideea de mă conectez / nu mă conectez, funcționează / nu funcționează pentru mine”, a fost indicația echipei.

În grupul de la Iași, unde media de vârstă era în jur de 30 de ani, printre temele pregnante s-au numărat fricile și tipul de raportare la realitatea interioră. S-a dovedit că participanții erau conștienți de ce se întâmplă în interiorul lor, de felul în care încearcă să se raporteze cu exteriorul, în relațiile cu ceilalți, în relația cu societatea. Totodată, echipa a observat nevoia lor de a se dezvălui, de a vorbi despre ei înșiși. Așa cum au sesizat trainerii, participanții s-au regăsit unii în poveștile celorlalți și au început dialogul cu încrederea că pot să se confeseze. Caracteristicile comune ale grupului au fost toleranța și altruismul. Coeziunea emoțională s-a născut repede, dar a fost prezentă numai în cadrul workshop-urilor. Participanții nu au stabilit legături de durată.

Unul dintre obiectivele echipei a fost să descopere care sunt motivațiile din spatele poveștilor, legăturile între povești, temele personale ale fiecăruia dintre participanți. La mulți dintre aceștia echipa a observat implicarea în procesul de autocunoaștere, curiozitatea de a se cunoaște pe sine, coerența în a-și exprima traseele emoționale. O altă resursă a grupului a fost abilitatea de a lucra cu informația. Din observațiile echipei, grupul de la Iași s-a dovedit în aceeași măsură eterogen și omogen. Membrii erau dornici să se conecteze, astfel că s-au format grupuri de câte doi-trei care își spuneau poveștile, atenți la nevoile celorlalți, în măsura în care și le regăseau cu ușurință pe ale lor în ceilalți. Întâlnirile au funcționat ca o terapie de grup. În afara atelierelor, participanții nu au stabilit legături. Unii dintre participanți au dovedit ușurința în a-și activa mecanismele de autocontrol emoțional, identificând și exprimând emoțiile în mod rațional. De exemplu, o fată și-a spus cu convingere să se ducă în locul în care a plâns și a râs, „ca să schimbe narativul personal”. 

Într-unul dintre exerciții, participanții au fost invitați să-și creeze o motivație prin care să-l atingă pe cel din față și, în același timp, să nu fie atins de cel din spate. Exercițiul a fost creat pentru persoanele predispuse la anxietate. Două dintre fete au resimțit anxietate decelabilă în mers, respirație, privire. Unii participanți au fost testați în legătură cu aspectul pe care îl resimt mai puternic: să nu fie atinși sau să vrea să atingă. Persoanele anxioase nu voiau să fie atinse. Trainerii au menționat că trei fete fac terapie și se luptă să aplice ce învață despre ele. Alți participanți opuneau rezistență, stabilindu-și, conștient, limite peste care nu voiau să treacă. 

Printre exercițiile realizate de echipa din Iași a fost și In Your Eyes, un landscape auditiv, binaural, abstract, de cinci minute. Instalația cerea participanților să rămână în contact vizual susținut cu artista, Ana Teodora Popa, cu căștile pe urechi, timp de cinci minute, ochi în ochi. Sunetul este ambiental, construit în așa fel încât să pară foarte real. Sunetul genera conexiune, iar spre final, vocea Anei le spunea „Nu ești singur”. În timpul exercițiului, participanții au avut diferite reacții emoționale. Unii au fost reticenți sau au rămas detașați. Pentru alții a fost o provocare să susțină contactul vizual. Unii simțeau nevoia de suport și își strângeau mâna. Alții au avut emoții puternice, până la plâns. 

În urma atelierelor, au reieșit multe teme din care echipa a selectat tema măștilor, tema oamenilor – în combinație cu consumerismul și capitalismul –, tema traumei provocate de relații, tema controlului și  tema timpului. Și la Iași, ca și la București, echipa a sesizat tema independenței.

Aceste teme vor fi transformate, în etapele viitoare, în formă artistică, auditivă și vizuală. Echipa de la Iași își propune un performance cât mai participativ, cu o interacțiune vie cu publicul și cu o structură fluidă. De asemenea, activitățile de la ateliere au generat trei tipuri de materiale: audio, narativ scris și video. Spre deosebire de grupul de la București, membrii echipei din Iași s-au explorat și pe ei înșiși și au produs teme complementare legate de masca socială, de control sau de tabloul cu două mâini însângerate adus de unul dintre participanți. 

București

Participanții din grupul de la București au lucrat în Teatrul „Bulandra”, un spațiu profesionist. Li s-a făcut un tur al teatrului, pe scenă, în sală, în foaier. O parte dintre exerciții s-a desfășurat în zonele acestea, fapt pe care participanții l-au apreciat. Treptat, echipa a introdus obiectul și poveștile participanților cu scopul de a identifica motivul pentru care au ales obiectul, ca și temele comune. Psihologul Magda Cernea, regizoarea Jeniffer Corrales și actrița Vero Nica au extras elemente din poveștile participanților. Atelierele au fost imaginate ca un joc în rețea. Echipa și-a construit exercițiile folosindu-se de elemente-surpriză, participanții neștiind niciodată ce vor face de la o întâlnire la alta. Înainte de fiecare workhop, echipa, în funcție de ce se întâmplase anterior, stabilea temele ulterioare legate de temele lor de interes: integrare și aparținere către un grup. Aceasta a fost nevoia principală pe care a identificat-o psihologul Magda Cernea. Totodată, echipa și-a propus să afle ce și-ar dori publicul de la un performance, pentru a diversifica publicul și a atrage unul nou. Cele șase workshop-uri cu zece participanți au durat în jur de două ore, două ore și jumătate, cu o pauză de cinci minute.

Regula de bază, pe care echipa a urmat-o cu strictețe, a fost să creeze un mediu sigur, terapeutic, în care participanții să se poată exprima fără bariere. Pentru a crea un asemenea mediu, psihologul Magda Cernea a decis ca toate sesiunile să se țină în același loc și la aceeași oră, considerând că orice abatere poate destabiliza procesul. Toți participanții s-au dovedit nerăbdători să participe, curioși ce o să se întâmple la fiecare workshop. Pentru a se simți în siguranță, workshop-ul trebuia să aibă o structură clară. Orice sesiune începea și se termina cu salutul grupului, inventat, cu umor, de participanți. Acesta a oferit un cadru. 

O altă regulă a fost că participanții pot spune orice, cu condiția să se respecte unii pe ceilalți, că nimic nu este greșit, de vreme ce totul poate fi transformat sau remodelat. În funcție de caracteristicile participanților dovedite în timpul activităților, de nevoile și de punctele lor forte, cele două echipe își concepeau sesiunile următoare. O altă regulă instituită a fost că nimic nu e obligatoriu. Fiecare grup a primit „provocări” pe care participanții puteau alege să le execute sau nu. Au ales de fiecare dată să le execute, ceea ce a încurajat trainerii să continue formula aceasta. 

Workshop-urile începeau cu exerciții de încălzire pentru a ajuta participanții să se detașeze de mediul exterior și să se conecteze la ce urma. Exercițiile constau în joc de rol, de corporalitate, de voce, de mișcare, pentru ca participanții să intre în modulul creativ. Apoi urmau teme mai profunde. Echipa și-a propus să dezinhibe participanții, să-i aducă în stadiul în care să se poată juca și regăsi copilul interior, pentru a se exprima liber. 

Membrii echipei au participat la fiecare workshop ca observatori. Spre deosebire de echipa de la Iași, cea de la București a ales să coordoneze participanții din exterior, ca într-un laborator. Coordonatorii le dădeau provocările, apoi îi lăsau să lucreze. Fiecare exercițiu avea un timp limitat. Cu scopul de a evita monotonia și a menține trează curiozitatea, trainerii coordonau exercițiile pe rând.  

Spre deosebire de echipa din Iași, cea din București a refuzat să pună participanții să vorbească despre ei pentru a evita eventuala stinghereală. În schimb, echipa a selectat câte o secvență din povestiri pe baza căreia a dezvoltat o activitate. Împreună cu psihologul Magda Cernea au pornit de la teme, nu de la poveste. Fragmentele selectate se vor regăsi în performance. La început, fiecare spectator va primi un bilețel cu un citat dintr-o poveste. 

Spre deosebire de grupul de la Iași, mult mai înclinat spre reflecție, cel de la București a fost caracterizat de simțul umorului și de autoironie, benefice pentru activitățile desfășurate. Participanții s-au folosit de acestea pentru a-și camufla anumite trăiri și pentru a se analiza din exterior, ca și pentru a înlătura gravitatea poveștilor. Și echipa din București a observat faptul că participanții sunt familiarizați cu autocunoașterea, cu identificarea proceselor psihologice prin care trec, că au mecanisme și instrumente adecvate acestui scop, că știu cum să se întoarcă spre sine și să-și gestioneze problemele. Participanții s-au dovedit interesați de dezvoltarea personală, de dobândirea cât mai multor abilități, de senzația că sunt într-o continuă creștere. 

Teme comune cu grupul din Iași au fost singurătatea, nevoia de apartenență și de recunoaștere socială. Participanții s-au dovedit dornici să facă parte dintr-un grup în care să se simtă bine și să fie acceptați, un grup pe care să și-l asume. Au apreciat faptul că s-au putut exprima liber și că n-au fost constrânși de reguli, deși membrii echipei le-au impus o anumită durată a desfășurării, parametri după care se ghidau și un anumit cadru pentru fiecare activitate. Psihologul Magda Cernea a remarcat faptul că foarte rar i s-a întâmplat să dea peste un grup atât de omogen, care nu are nicio reținere în a vorbi despre probleme, depresie, singurătate, pierdere. „Am avut un grup exemplar. Eu lucrez cu grupuri, în general, însă rar am întâlnit un asemenea grup atât de constant, cooperant și implicat. A fost fantastic. A fost o experiență inedită. Ne-am armonizat ca echipă, pentru că echipa a fost formată din profesioniști din mai multe arii artistice: actori, regizori etc. A fost o bogăție în proiectul acesta. Pentru mine a fost foarte interesant să observ cum obiectul era văzut prin prisma regizorului, prin prisma actorului, prin prisma mea. Și cum, practic, toți vedeam cam același lucru, dar fiecare spunea într-un mod diferit. Dar viziunea era în 90% comună”, observă psihologul Magda Cernea. 

Printre exercițiile realizate de echipa din București a fost și unul care a vizat safe space. Participanții au construit un safe space la propriu, i-au făcut macheta, lăsând să se vadă viziunea fiecaruia asupra unui spațiu confortabil, foarte personal, care nu include pe altcineva. O altă temă pentru participanți a fost să facă un filmuleț de două minute, non-verbal, care să exprime emoția pe care o transmite obiectul lor. Fiecare a filmat și apoi a vorbit despre obiectul său. După workshop-uri le-au fost trimise și alte provocări, de exemplu, să înregistreze anumite mesaje. 

Într-un alt exercițiu, participanții au fost rugați să surprindă sunetele dintr-o zi de duminică și să înregistreze ce consideră că este relevant. Apoi, Andu Dumitrescu a ales fragmente din aceste secvențe audio, astfel încât fiecare participant să fie reprezentat în episodul non-verbal din performance. 

În urma atelierelor, echipa de la București s-a decis asupra unui performance de o oră, cu structură secvențială, format din zece episoade de șase minute, fără legătură între ele. Conceptul ține de un parcurs care începe din viitor și se termină în prezent. Personajele trimit mesaje pe care speră că cineva le va descoperi după mulți ani. 

Diferențe de abordare între Iași și București

Membrii echipei din București au încercat să fie neutri în timpul exercițiilor. Dădeau exercițiile participanților, apoi se extrăgeau din activități în poziția de observatori. Membrii echipei din Iași s-au implicat activ în proces, în special în exercițiile care au presupus jocuri.

Concluziile celei de-a treia etape 

Workshop-urile au fost gândite în echipă. Ambele echipe au fost active și foarte implicate. Inițial, înainte ca trainerii să cunoască grupul, s-au hotărât câteva direcții de acțiune, doar pe baza poveștilor din spatele obiectelor, apoi fiecare echipă a lucrat cu grupul său. Cele două echipe au avut direcții de acțiune similare, dar au abordat metode diferite. Feedback-ul participanților a fost, de fiecare dată, foarte deschis și foarte onest.    

De altfel, grupurile celor două echipe au fost diferite, cel de la Iași, mai înclinat spre reflecție, spre centrare pe sine, cu nevoia de a fi îngrijit, ocrotit, protejat, după cum a remarcat psihologul Magda Cernea. Toți participanții, atât cei din București cât și cei din Iași au dovedit o trăsătură specifică generației lor, familiaritatea cu tehnologia, capacitatea de a edita materiale video, cu sunet, prin intermediul telefonului, într-un timp foarte scurt. De asemenea, mulți dintre participanți sunt familiarizați cu procesele de autocunoaștere, având mecanisme și instrumente adecvate acestui scop. Vocabularul emoțiilor și al înțelegerii despre sine este dezvoltat la participanții din ambele echipe. Temele comune identificate au fost singurătatea, nevoia de apartenență și de recunoaștere socială. Participanții s-au dovedit dornici să facă parte dintr-un grup în care să se simtă bine și să fie acceptați, un grup pe care să și-l asume. În legătură cu grupul de la București, echipa a constatat că participanții trăiesc într-o societate care i-a obișnuit să se descurce singuri, fără familie. În unele cazuri, singurătatea este rezultat al pierderii persoanelor dragi. 

În timpul workshop-urilor participanților nu li s-a impus nimic, creându-se doar un cadru în care au avut curajul să exprime anumite trăiri interioare, cum ar fi aspecte sensibile din viețile lor. După observațiile psihologului Magda Cernea, acestea au presupus traumă, pierdere, marginalizare sau confuzie asupra identității. La sfârșitul workshop-urilor, psihologul a remarcat că „terapia a reușit pentru că a scos ce era de scos, a mers la țintă, în profunzime. Ei au avut capacitatea să se deschidă, pentru că s-au simțit într-un spațiu sigur și s-au simțit înțeleși, fără să fie judecați sau să li se pună etichete. La sfârșit, au spus că parcă se cunosc de o sută de ani, parcă ar fi frați și ar vrea să continue și să rămână în contact”.

La finalul acestei etape, cele două echipe au avut o întâlnire pe zoom în care au discutat observațiile extrase în urma atelierelor, stabilind punctele comune și diferențele dintre cele două grupuri. Au analizat materialele și au stabilit temele principale. Au elaborat strategiile pentru următoarea etapă. Au existat discuții în legătură cu folosirea obiectelor aduse de participanți în cadrul performance-ului sau sugerarea lor prin diferite mijloace artistice. 

Etapa a IV-a. Realizarea scenariilor și repetiții cu performerii

Iași 

Practicile abordate de echipa din Iași au fost cele de creație colectivă cu influență de teatru documentar, creație colectivă de tip devised sau verbatim, fără nicio ierarhie în cadrul membrilor. Conceptul, textele, situațiile, sunetul din performance au fost concepute de toți cei patru membri din echipă, care au elaborat numeroase etape până la textul final. Inițial, echipa s-a raportat strict la temele selectate din materialele produse de participanți. Cei patru luau câte o propoziție spusă de unul dintre participanți și de acolo construiau, din propriile amintiri și experiențe ale celor patru membri. 

Echipa din Iași s-a axat mult pe interactivitate și pe raportul cu AI. Astfel, a intervenit ideea unui personaj deus ex machina, care modifică direcția spectacolului. Cea mai grea parte li s-a părut să găsească formula convenabilă de interactivitate din spectacol, în urma multelor variante elaborate. Până la urmă, au optat pentru formulă unui joc guvernat de AI. Spectacolul efectiv l-au construit în ultima săptămână. Până la acest moment, au scris și rescris textul de nenumărate ori, construind spectacolul la nivel imaginar. 

București

Echipa a analizat materialele video și audio produse de participanți în timpul workshop-ului și a selectat ce anume din aceste materiale poate fi transpus pe scenă. În plus, a folosit pasaje din discuțiile cu participanții. Andu Dumitrescu și Vero Nica au făcut structura și textul. Andu Dumitrescu a ales să respecte ritmul din timpul atelierelor, dictat de un cronometru, pe care l-a păstrat în performance. Cei doi au imaginat zece scene care durează fix șase minute. În mod deliberat, draftul pentru fiecare scenă nu a fost niciodată definitiv, urmând să fie adaptat în timpul repetițiilor în funcție de propunerile actorilor. 

Spre deosebire de echipa de la Iași, în cazul celei din București, cei doi actori, Alex Mirea și Simona Pop, nu au participat la ateliere. La începutul repetițiilor, actorii au primit un prim draft al unei scene. Andu Dumitrescu și Vero Nica au ales să reitereze formula din timpul atelierelor, unde participanții nu știau niciodată ce urmează, așa că au construit o formă similară de joc și cu performerii, care aflau de la o scenă la alta ce urmează să facă. Când au început repetițiile cu cei doi actori, scenele au fost dezvoltate de Vero Nica și Andu Dumitrescu, pe baza poveștilor și materialelor participanților la workshop. Textul rezultat este o combinație dintre materialele lor și contribuția coordonatoarei Vero Nica. După ce au selectat textele, au subliniat și au combinat frazele care au legătură cu viitorul, apoi cu viața personală, cu pierderea, cu trecutul, cu tradițiile, cea din urmă fiind o temă care s-a dovedit importantă pentru participanți. Când au trecut la repetiții și la lucrul cu actorii, au decis ce anume se păstrează. Scena 8, cea dintre fata care face o pledoarie pentru minimalism polemizând cu un horder, a fost dezvoltată împreună cu actorii.   

Actorii au contribuit și la alegerea mijloacelor. De exemplu, pentru unul dintre episoade, când se repeta un rap, discuțiile s-au derulat în jurul ritmului, rimelor potrivite și modificărilor aduse în text în funcție de linia melodică. Echipa și-a dorit ca rap-ul să urmărească trei direcții: să fie pe song, să aibă legătură cu poveștile participanților care nu s-au folosit în text, dar și cu anii ’80, pentru coborârea în timp, și să transmită mesajul. 

Concluzii celei de-a patra etape

Cele două echipe au discutat în mare structurile de scenariu. Elemente precum celula, vocea de robot sau probele s-au regăsit la ambele echipe. Proiectul Celular a generat două procese de creație cu rezultate asemănătoare, deși contextul social, politic, cultural din București și Iași diferă. O anumită coeziune s-a născut și între participanții celor două echipe, curioși să afle cum se desfășoară lucrurile la cealaltă echipă și dornici să-și dea like-uri unii altora. Coordonatoarea proiectului, Vero Nica, a încurajat tipul acesta de coeziune întrucât consideră că „suntem într-o perioadă dificilă din punct de vedere cultural și artistic și conexiunile cu artiștii din alte orașe sunt extrem de importante, mai ales cu cei din zona Iași, unde situația este foarte fragilă în zona independentă, lucrurile merg greu, Teatrul din Stejari s-a închis. Noi semnaserăm parteneriat cu ei, trebuia să jucăm spectacolul acolo și după câteva luni am aflat că spațiul s-a închis, ceea ce este foarte trist, aș spune chiar înspăimântător. Când suntem în plin război la graniță, e clar că solidaritatea și dezvoltarea de proiecte cu grupuri de artiști din diferite zone din țară poate fi o soluție”. 

Etapa a V-a. Performance

Iași

Perfomance-ul echipei din Iași a pornit de la tema măștilor pe care le purtăm în relația cu ceilalți. În tratarea temelor echipa a plecat de la câte o propoziție enunțată de participanți în jurul căreia a imaginat scenele. Spațiul intim, familiar din conacul boieresc a contribuit la atmosfera spectacolului. Intenția echipei din Iași a fost să elimine bariera dintre performeri și spectatori pentru o mai bună interacțiune cu publicul. Ca să-i determine pe spectatori să colaboreze, a ales formula probelor: actorii sunt în competiție iar publicul decide cine câștigă. Al treilea personaj, vocea din off care reprezintă AI, se interpune spunând că spectacolul nu mai poate continua dacă cei doi actori nu demonstrează că sunt cei mai buni. Așa că li se dau trei probe. Trebuie să demonstrăm în fiecare zi că suntem buni, că suntem deștepți, că suntem talentați. „Trebuie să demonstrăm ceva la fiecare pas. Dar cum ar fi să dăm un casting înainte să ne naștem, să dăm toate probele și atunci când ne naștem, să fim deja eliberați?” Echipa de la Iași a ales să tratateze tema aceasta la nivel filozofic și poetic. 

București

Performance-ul echipei din București s-a axat pe o structură care pleacă din viitor și se îndreaptă spre trecut, adică spre momentul când a apărut generația ce constituie target-ul proiectului. Fiecare dintre cele zece episoade de câte șase minute are legătură cu unul dintre obiectele aduse de participanți în jurul căruia Vero Nica și Andu Dumitrescu au creat un context. Cei doi performeri stau într-un safe place, spațiul lor personal, intim. Scenariul face referiri la momentele importante din istoria generației lor și a celei precedente, Revoluția din ’89, anii 1990-2000, migrația, pandemia etc. Fiecare participant  este reprezentat la un moment dat în formă audio sau video. Când publicul intră în sală, urmează indicațiile pentru un anumit traseu pe parcursul căruia vede toate obiectele. Fiecare spectator scoate dintr-un recipient o frază din poveștile participanților. 

Toate episoadele pleacă de la temele identificate în povești și în cursul workshop-urilor. Prima scenă reproduce exclusiv materialele participanților, când li s-a cerut să trimită în viitor un mesaj într-o sticlă, împreună cu obiectul, în caz că cineva va găsi sticla peste două sute de ani. Participanților li s-au dat zece întrebări la care să răspundă: de ce expediază obiectul, ce le recomandă în legătură cu el, ce le-ar transmite despre generația lui și despre prezent persoanei care îl va găsi. Echipa a combinat răspunsurile, astfel încât să pară o singură scrisoare. Fiecare episod presupune o compilație din toate textele.

În performance, într-una dintre scene, componenta principală este cea audio, cu înregistrări ale vocilor lor. Apar și câteva materiale video din timpul workshop-urilor, inclusiv materiale realizate de ei, filmări, fotografii, după cum se regăsesc și machetele pentru safe place. O altă scenă, intitulată Blind Date, pleacă de la un exercițiu în care participanții au fost puși doi câte doi în sală și au început să discute. Discuțiile s-au intercalat, auzindu-se o replică de la unul, o replică de la altul. De aici, echipa a imaginat o scenă în care spectatorii surprind ce se discută într-un loc unde se întâlnesc oameni la blind date, fără să fie nimic coerent. Începe ca o discuție care are sens, apoi replicile se amestecă. 

Concluzii

Proiectul inițiat de VAR Cultural și-a propus să identifice nevoile generației 20-35 de ani, relația cu AI, preferințele și așteptările lor artistice, pentru a diversifica oferta culturală, pentru a fideliza publicul și a forma, în perspectivă, unul nou. Proiectul s-a desfășurat printr-o suită de activități imaginative la care participanții, atât trainerii, cât și membrii grupurilor, iar apoi performerii, au aderat cu încântare. Proiectul Celular a cuprins și o dimensiune terapeutică de care a fost responsabilă psihologul Magda Cernea, care a propus anumite activități în funcție de nevoile participanților decelate în poveștile scrise de ei pe marginea obiectelor aduse și în timpul diferitelor activități din workshop-uri. Proiectul a fost un succes atât în ceea ce privește rezultatul artistic, cele două performance-uri realizate de echipa din București și de cea din Iași, cât și în ceea ce privește coeziunea grupurilor, senzația de solidaritate și de apartenență la o micro-societate. Așa cum a menționat coordonatoarea proiectului, Vero Nica, solidaritatea este cu atât mai necesară în condițiile vitrege pe care le traversează teatrul independent – lipsă de spațiu, de resurse etc. –, și în condițiile în care una dintre echipe, cea din Iași, trăiește în proximitatea războiului. În acest context, dezvoltarea de proiecte cu grupuri de artiști din diferite zone ale țării ar fi de bun augur. De altfel, ambele echipe intenționează să continue reprezentațiile în măsura în care vor găsi spațiu de joc și mijloacele financiare necesare. 

Un articol documentat și structurat de Cristina Rusiecki